Pe 18 noiembrie 1995, violonistul Itzhak Perlman concerta la Lincoln Center din New York. Suferise de poliomielită în copilărie şi mergea ajutându-se de cârje. Publicul a aşteptat cu răbdare să străbată scena pentru a ajunge la scaunul său, să se aşeze, să lase cârjele pe podea, să ia poziţia caracteristică, cu un picior în spate şi cu altul în faţă, să se aplece pentru a-şi ridica vioara şi a o fixa sub bărbie; apoi urmă semnul către dirijor care indica faptul că era pregătit să înceapă.
Era un ritual pe care admiratorii lui Perlman îl cunoşteau bine: geniul care şchiopăta nu îşi ascundea handicapul înainte ca muzica sa divină să inunde totul. De data asta însă, lucrurile au decurs altfel.
„Pe când terminase primele acorduri,“ îşi aminteşte un critic de muzică de la Houston Chronicle, „una dintre coardele viorii a cedat. S-a auzit cum a pocnit în întreaga sală, ca şi cum cineva ar fi tras cu arma. Nu încăpea nici o îndoială ce însemna acel zgomot. Oricine putea spune ce avea să urmeze.“
Era evident – trebuia să pună jos vioara, să îşi ridice cârjele, să facă eforturi pentru a se ridica în picioare, să reia drumul pentru a ieşi din scenă şi fie să facă rost de o altă vioară, fie să înlocuiască acea coardă.
Nu a procedat astfel. A ţinut ochii închişi pentru câteva clipe şi apoi a făcut semn dirijorului că totul putea reîncepe. Publicul era pur şi simplu cuprins de vrajă.
Toată lumea ştie că este imposibil să interpretezi cu doar trei coarde o bucată simfonică. Şi eu ştiu asta, şi tu, dar în acea seară Itzhak Perlman a refuzat să ştie acest lucru. A cântat cu atâta putere, patimă şi puritate… îl puteai vedea modulând, schimbând, recompunând acea bucată în propria minte… la un moment dat, ai fi spus că dezacorda coardele pentru a scoate… sunete pe care acestea nu le mai scoseseră vreodată.
Când a terminat de cântat, a urmat o linişte apăsătoare, după care tot publicul s-a ridicat în picioare de parcă era o singură fiinţă.
Eram toţi în picioare, urlând şi aclamând, făcând tot ce ne trecea prin minte pentru a-i arăta cât de mult apreciam tot ceea ce făcuse. A zâmbit, şi-a şters sudoarea de pe frunte, a ridicat arcuşul făcându-ne semn să ne potolim, şi apoi a rostit, nu cu mândrie, ci cu un ton plin de respect, liniştit, aproape meditativ: „Ştiţi, uneori devine sarcina oricărui artist să afle cât poate cânta doar cu ceea ce i-a mai rămas.“
Variaţii pe o temă agilă
Agil nu este un adjectiv care îţi vine în minte atunci când îl vezi pe Itzhak Perlman mergând, dar celor care au fost prezenţi la Lincoln Center în acea seară nu li s-a părut câtuşi de puţin deplasat. Nu numai dexteritatea degetelor acestuia îi lăsase fără grai, dar şi agilitatea minţii sale. Avea ceva de dus la îndeplinire şi în acea seară a fost nevoit să o facă folosind un instrument schilod. Poate că tocmai experienţa întregii vieţi în care fusese silit să se descurce cu un trup văduvit îl determinase să respingă soluţia de a înlocui o vioară care nu mai era întreagă şi să încerce să obţină sunetele pe care le puteau scoate patru coarde de la doar trei.
Coardele cedează, circumstanţele se schimbă, dar viaţa merge înainte. ªi în lumea afacerilor, liderii trebuie să deţină agilitate mentală.
Au nevoie de abilităţi care ţin de cele trei dimensiuni caracteristice ale agilităţii mentale: a explora dincolo de limite, a recunoaşte limitele în cadrul cărora creativitatea poate funcţiona cu succes şi a fi flexibil pe parcursul drumului spre atingerea scopurilor, în ciuda obstacolelor care ar putea apărea.
Liderii agili nu fac din agilitatea mentală o resursă la care să poată apela atunci când lucrurile nu sunt tocmai roz. O folosesc pentru a reacţiona faţă de ameninţările şi oportunităţile pe care le detectează în „semnalele slabe“ pe care le primesc prin intermediul sistemelor senzoriale multilaterale. Minţile lor caută mereu noi modalităţi de a exploata propriile abilităţi distinctive, dar şi pe cele ale organizaţiei lor. Steven Spielberg nu s-a mulţumit doar să revigoreze genul thriller cu Duelul. ªi-a aplicat geniul regizoral pe parcursul întregii cariere pentru a inventa şi reinventa diferite genuri prin intermediul a diferite filme care au făcut istorie precum Fălci, Indiana Jones, Lista lui Schindler, Salvaţi Soldatul Ryan.
Dar liderii agili nu îşi manifestă creativitatea în mod nestăvilit sau haotic. Spielberg este maleabil în limitele industriei cinematografului. Agilitatea eficientă generează o gamă largă de răspunsuri, proporţională cu varietatea din mediul în care acţionează. Perlman a interpretat aceeaşi piesă aceluiaşi public, dar într-o manieră diferită, pentru a compensa modificarea de dimensiuni aproape catastrofice pe care o suferise
echipamentul cu care trebuia să îşi ducă la bun sfârşit sarcina.
Liderii agili nu îşi abandonează scopurile, doar pentru că traseele alese se blochează dintr-un motiv sau altul. Fandează şi se îndoaie, se feresc şi se afundă în ape adânci, caută alte căi şi mijloace prin care să îşi atingă obiectivele. Şi dacă nu reuşesc să găsească altele, sau dacă nu reuşesc să le identifice în timp util, îşi modifică şi îşi remodelează scopurile pentru a le putea aduce în zona în care pot fi atinse.
Adaptare după:
ALPHA Leadership (R. Dilts s.a., ed. Amaltea, 2009)