Nelson Mandela a demonstrat că este posibil să schimbi pentru cursul istoriei propriei ţări chiar dacă eşti închis între cei patru pereţi ai unei celule.
Pe când avea 46 de ani, a fost condamnat pe viaţă pentru că milita pentru instaurarea democraţiei în Africa de Sud. A petrecut în închisoare 28 de ani. Când a fost eliberat în 1990, avea deja 71 de ani. În ciuda faptului că a avut de suportat regimul aspru de detenţie şi munca fizică, a reuşit să instaureze democraţia în Africa de Sud. În 1994 la patru ani de la eliberare a fost ales preşedinte.
Congresul Naţional African (CNA) a fost înfiinţat în 1912, pentru a lupta împotriva discriminării rasiale instituţionalizată prin legi opresive. Şi alţi lideri ai Congresului au militat pentru eliminarea apartheid-ului. Dar Mandela a fost cel care a reuşit să stabilească o relaţie cu guvernul Africii de Sud, deşi era încarcerat.
Nu reprezenta o autoritate oficială. Beneficia de posibilităţi restricţionate de a comunica cu lumea exterioară. Cum a fost capabil să exercite o influenţă asupra colegilor din Congresul Naţional African, gardienilor, autorităţilor închisorii, guvernului şI comunităţii internaţionale, pentru a crea un climat în care să se poată organiza negocieri?
Modul în care Mandela a acţionat ca lider al CNA s-a bazat pe stilul său de leadership neexclusivist şi pe modul în care a combinat exploatarea puternică a relaţiilor personale şi a argumentelor rezonabile cu ameninţarea comiterii unor acte teroriste îndreptate împotriva clădirilor guvernamentale, dar nu împotriva fiinţelor umane.
Imediat ce a fost încarcerat, şi-a dat seama că una dintre principalele sarcini pe care le avea de îndeplinit era să stabilească o relaţie cu gardienii săi, care se comportau uneori cu brutalitate.
În autobiografia sa, intitulată Long Walk to Freedom, afirma: „Credeam că toţi oamenii, chiar şi gardienii din închisoare, puteau să se schimbe şi am făcut tot ce ne stătea în putere pentru a-i îndupleca. Uneori, pentru a-şi atinge obiectivele, trebuia să facă lucruri care îi displăceau. Odată, un gardian a considerat că îşi arată prietenia aruncând, pe bucata de iarbă de lângă un deţinut, un sendviş, ca şi cum ar fi hrănit un animal. Primind încuviinţarea tacită din partea lui Mandela, deţinutul a acceptat dovada de prietenie. Auto-controlul de care a dat dovadă i-a permis să continue construirea unei relaţii cu acel gardian.
Mandela a vrut să pătrundă în tainele psihologiei şi culturii Afrikaner (n.tr., populaţie albă de cultură neerlandeză din Africa de Sud). A învăţat limba acestora şi le-a parcurs literatura. Iată ce a afirmat un coleg din CNA: „Trebuie să înţelegi modul de a gândi al comandantului inamic“. Înţelegând modul de gândire al minţii Afrikaner, Mandela a ştiut că atunci când va veni clipa, avea să ştie cum să negocieze cu guvernul Afrikaner.
Mandela avea „abilitatea excepţională de a-i face pe toţi cei cu care intra în contact să se simtă speciali“, emanând o căldură şi un farmec neobişnuit, creând astfel un impact puternic asupra autorităţilor din închisoare.
În 1981, atunci când ministrul de justiţie a cerut un raport cu privire la Mandela, în răspunsul lor erau menţionate următoarele:
- Este extrem de motivat şi întreţine o puternică abordare idealistă.
- Întreţine relaţii personale remarcabil de puternice, este jovial şi se comportă într-o manieră prietenoasă şi respectuoasă faţă de autorităţi.
- Are capacitate de manipulare, dar comportamentul său nu este nici lipsit de tact, nici provocator.
- Nu manifestă semne evidente de atitudine resentimentară
faţă de albi, deşi este posibil să joace teatru.
Comportamentul caracteristic unui demnitar pe care Mandela l-a manifestat în închisoare a determinat membrii guvernului sud-african să-l considere un partener de discuţii pertinent.
Într-o noapte a fost luat din închisoare pentru a participa la o întâlnire neoficială cu preşedintele Africii de Sud, F.W. de Klerk. De Klerk a ajuns la concluzia că putea colabora cu Mandela. Împreună puteau să îndrume cele două părţi pe care le reprezentau în cadrul procesului complicat de negociere.
Pe măsură ce discuţiile cu guvernul sud-african avansau, comunitatea internaţională trimitea emisari pentru a-l întâlni pe Mandela în celula sa, care apoi să poată povesti despre el. Prima impresie pe care le-o crea era aceea că nu era câtuşi de puţin un luptător de gherilă, ci un potenţial şef de stat. Astfel, comunitatea internaţională a căpătat încrederea de a solicita imperativ Africii de Sud să abolească apartheid-ului şi să
poarte negocieri.
În timpul mandatului său de preşedinte, nu s-a pus niciodată problema de a comite acte de răzbunare pentru a plăti cu aceeaşi monedă. A reuşit să coalizeze toţi locuitorii ţării – de culoare, albi, asiatici sau de altă rasă – alături de sine, într-un program naţional de reconciliere şi de acţiune benefică în vederea reconstruirii ţării. Anticipa evenimentele, îşi poziţiona resursele modeste pentru a putea reacţiona cu rapiditate faţă de acestea. Manifesta o atitudine de integritate personală rar întâlnită. A dat dovadă de înţelepciune politică transformând facţiunile învrăjbite din jurul lui în parteneriate şi coaliţii.
Mandela nu trebuie privit ca un sfânt. Ar fi o naivitate. A învăţat să îşi controleze agresivitatea şi să „dea frâu liber raţiunii, nu pornirilor năvalnice“, păstrând în minte scopul final: o victorie negociată.
De Klerk descrie o serie de ocazii când Mandela a lăsat să se întrevadă resentimentele faţă de cei care îl aruncaseră în închisoare atâţia ani. Ambii erau conştienţi de faptul că ei erau cei care trebuiau să detoneze eventualele blocade din calea procesului de negociere. Numai prin intermediul colaborării puteau să îşi materializeze viziunea vizând un stat democratic multirasial.
Mandela a încercat să ia în seamă doar ceea ce e mai bun în oameni şi să vadă lucrurile din perspectiva acestora. Africa de Sud – stat modern, multirasial – are problemele sale, asemenea oricărei alte ţări democratice, dar, dacă nu ar fi fost Nelson Mandela, prietenii şi aliaţii săi, nu ar fi existat deloc.
Cooperarea între persoane care au priorităţi diferite poate genera soluţii mult mai ingenioase decât cele pe care le-ar putea imagina un singur individ.
Adaptare după:
ALPHA Leadership (R. Dilts s.a., ed. Amaltea, 2009)